După revenire, prima noastră conversație a fost altfel, cu momente
de recunoaștere parțială și multe de punere în ipostaza unor
oameni pe care nici nu îi cunoscusem vreodată. Ne bucuram totuși să o
vedem voinică, rumenăă în obraji și veselă. Fizic simțeam că era din nou ea.
In acea zi ne-a pupat de
multe ori pe obraji. Ne îmbrățișa cu putere, ne dădea speranță și ne
întorceam acasă mai încrezători. Ne faceam planuri cum facem atunci când va reveni acasă.
Apoi a început decaderea, zi de zi tot mai mult. Ne-am
lovit din ce în ce mai crunt de un sistem el însuși în cădere liberă. Am
pendulat între medici de gardă, asistente și infirmiere, toți comportându-se ca victime
ale sistemului. Tristetea noastră venea atât din lipsa efectivă de personal, medicamente,
cât și din poziția pacientului sau a aparținătorilor acestuia de a
suplini această lipsa de resurse umane sau materiale.
Am alergat între farmacii pentru a cauta cel mai banal medicament, dar
care nu era de găsit în depozite. Am primit cele mai penibile scuze când
un medicament scump, cumpărat din banii pacientului, a dispărut peste
noapte fără a-i fi fost administrat.
Trei săptămâni am trăit cu speranță că va putea învinge, era o femeie prea puternică să nu o poată face. A
fost însă prea greu, prea mult pentru ea, care toata viața a fost
departe cu gândul că sfârșitul va însemna suferință.
Apoi s-a întors acasă,
doar pentru o săptămână. S-a așezat în patul ei și și-a continuat zilele în
agonie. Plângea mult, nu mânca și obosea cu fiecare zi ce trecea.
Am în memorie privirea ei din ce în ce mai pierdută, mana din ce in ce mai neresponsivă și vorbele tot mai în șoaptă.
