L-am vazut acum, trebuie neaparat sa scriu despre el...
E un film spumos, in special pentru fanii lui Woody Allen. In acelasi timp film propriu-zis + pastisa + idealizare. Ideea de "timp in timp", epoca ideala sau idealizata "in cochilie". Ironie si auto-ironie, marca inregistrata. Pana si actorul se misca si vorbeste precum regizorul, auto-referential. Multe referinte culturale, cvasi-clare si uber-amuzante, mai putina pedanterie sau mizantropie decat in ultimele sale filme. Platitudine all-american, "solutii inselatoare" fabriqués en Paris, dupa precursorul Vicky-Cristino-Barcelonez.
O scena de inceput de "Manhattan" prin Paris, si un final in care siropul nu e diluat de ploaie... iar intre acestea , cateva nopti pariziene fantastice si pline de fantastic evazionist.
miercuri, 19 octombrie 2011
marți, 18 octombrie 2011
"Cei ce cred şi cei ce nu cred"
Azi am descoperit in Dilema Veche articolul lui Andrei Plesu, care m-a ajutat sa imi raspund la unele intrebari pe care mi le tot acumulasem in minte in ultima perioada. Nu sunt in masura sa ii fac o analiza adecvata acestui articol, ci doar sa ma bucur de raspunsul oferit intrebarilor mele.
Inchei prin a va reda fragmente din acesta si de a va invita sa-l lecturati in forma completa (vedeti sursa mai jos).
Mi-am amintit, cu acest prilej, de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“. Pe de altă parte, sîntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă „a crede“.
Cei care cred că cred ilustrează tipul de derapaj pe care părintele Andrei Scrima îl numea „ortopraxie“. Sînt sîrguincioşii „gesticulaţiei“ religioase, cei care se simt „în ordine“ pentru că pontează birocratic la oficierea liturghiei, mănîncă de post şi se roagă doar „cu buzele“ (Matei, 15, 8). Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!“ (Matei, 7, 21) şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai. Cei care sînt siguri de mîntuirea lor şi privesc condescendent spre semenii lor mai puţin norocoşi. Evident, credinţa care nu devine şi un mod de a fi, care nu-şi practică premisele, care nu participă la viaţa comunitară nu depăşeşte nivelul speculaţiei intelectuale şi al „gratuităţii“ estetizante. Dar credinţa care se epuizează în ritualism bigot şi superstiţie coregrafică nu e mai puţin lovită de vacuitate. Credinciosul „instalat“ confortabil în credinţa sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufleteşti, stupori şi incertitudini e un simplu funcţionar bisericesc, a cărui suficienţă, al cărui „sedentarism“ spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu însuşi (cf. Isaia, 1, 11-15).
La celălalt pol se situează cei care nu cred că cred, pentru că au despre credinţă o imagine în acelaşi timp schematică şi sofisticată. Schematică, atunci cînd o confundă cu obedienţa formală, cu stricta „execuţie“ a canoanelor. Sofisticată, atunci cînd o plasează pe un cer intangibil şi solemn, cînd nu concep faptul de a crede decît ca pe o stare de „răpire“ perpetuă, de beatitudine fără breşă. Dacă idolatrizezi credinţa, dacă îţi faci „chip cioplit“ din „sublimitatea“ ei, vei trăi necontenit cu senzaţia că experienţa credinţei îţi este, din principiu, refuzată, că nu eşti şi nu vei fi niciodată demn de înălţimile ei. E un mod de a nu percepe componenta de „aşteptare“ şi de încredere pe care actul credinţei o presupune. Or, există cîteva parabole nou-testamentare, construite tocmai pe metafora aşteptării unui stăpîn absent („Slujitorul credincios şi înţelept“, „Slugile veghetoare“, „Portarul“, „Cele zece fecioare“).
(Sursa: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/cei-ce-cred-cei-ce-nu-cred)
Inchei prin a va reda fragmente din acesta si de a va invita sa-l lecturati in forma completa (vedeti sursa mai jos).
Mi-am amintit, cu acest prilej, de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“. Pe de altă parte, sîntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă „a crede“.
Cei care cred că cred ilustrează tipul de derapaj pe care părintele Andrei Scrima îl numea „ortopraxie“. Sînt sîrguincioşii „gesticulaţiei“ religioase, cei care se simt „în ordine“ pentru că pontează birocratic la oficierea liturghiei, mănîncă de post şi se roagă doar „cu buzele“ (Matei, 15, 8). Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!“ (Matei, 7, 21) şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai. Cei care sînt siguri de mîntuirea lor şi privesc condescendent spre semenii lor mai puţin norocoşi. Evident, credinţa care nu devine şi un mod de a fi, care nu-şi practică premisele, care nu participă la viaţa comunitară nu depăşeşte nivelul speculaţiei intelectuale şi al „gratuităţii“ estetizante. Dar credinţa care se epuizează în ritualism bigot şi superstiţie coregrafică nu e mai puţin lovită de vacuitate. Credinciosul „instalat“ confortabil în credinţa sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufleteşti, stupori şi incertitudini e un simplu funcţionar bisericesc, a cărui suficienţă, al cărui „sedentarism“ spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu însuşi (cf. Isaia, 1, 11-15).
La celălalt pol se situează cei care nu cred că cred, pentru că au despre credinţă o imagine în acelaşi timp schematică şi sofisticată. Schematică, atunci cînd o confundă cu obedienţa formală, cu stricta „execuţie“ a canoanelor. Sofisticată, atunci cînd o plasează pe un cer intangibil şi solemn, cînd nu concep faptul de a crede decît ca pe o stare de „răpire“ perpetuă, de beatitudine fără breşă. Dacă idolatrizezi credinţa, dacă îţi faci „chip cioplit“ din „sublimitatea“ ei, vei trăi necontenit cu senzaţia că experienţa credinţei îţi este, din principiu, refuzată, că nu eşti şi nu vei fi niciodată demn de înălţimile ei. E un mod de a nu percepe componenta de „aşteptare“ şi de încredere pe care actul credinţei o presupune. Or, există cîteva parabole nou-testamentare, construite tocmai pe metafora aşteptării unui stăpîn absent („Slujitorul credincios şi înţelept“, „Slugile veghetoare“, „Portarul“, „Cele zece fecioare“).
(Sursa: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/cei-ce-cred-cei-ce-nu-cred)
luni, 10 octombrie 2011
din nou despre IT contra coruptie
idei de proiecte, vreo 10 la numar ... sper sa faca macar o mica diferenta:
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-10374482-industria-din-romania-sustine-pro-bono-implementarea-zece-proiecte-online-anticoruptie.htm
dintre acestea, cel mai realist din domeniul anticoruptiei mi s-a parut acesta:
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-10374482-industria-din-romania-sustine-pro-bono-implementarea-zece-proiecte-online-anticoruptie.htm
Motivul? se va permite schimbarea graduala a atitudinii fata de spaga si a "tarifelor neoficiale", in sensul scaderii acestora pana spre anihilare. Folosind economia de piata impotriva unui fenomen disfunctional al economiei de piata. Pana la urma, cetateanul alege in mod informat, si alege "raul financiar cel mai mic". Problemele raman nerezolvate doar in cazuri de monopol / oligopol... de ex. nu prea merge in cazul in care exista un singur doctor specialist dintr-un spital de oras.
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-10374482-industria-din-romania-sustine-pro-bono-implementarea-zece-proiecte-online-anticoruptie.htm
dintre acestea, cel mai realist din domeniul anticoruptiei mi s-a parut acesta:
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-10374482-industria-din-romania-sustine-pro-bono-implementarea-zece-proiecte-online-anticoruptie.htm
Motivul? se va permite schimbarea graduala a atitudinii fata de spaga si a "tarifelor neoficiale", in sensul scaderii acestora pana spre anihilare. Folosind economia de piata impotriva unui fenomen disfunctional al economiei de piata. Pana la urma, cetateanul alege in mod informat, si alege "raul financiar cel mai mic". Problemele raman nerezolvate doar in cazuri de monopol / oligopol... de ex. nu prea merge in cazul in care exista un singur doctor specialist dintr-un spital de oras.
vineri, 7 octombrie 2011
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Pe la "Templul Soarelui"
Un restaurant chinezesc pe langa Foisorul de foc, o atmosfera placuta, clienti romani mai ales, servire buna si preparare rapida. Am ales ceva specific, pui pe plita incinsa, si am fost placut impresionati de mancare, sosuri... Sigur vom mai merge pe acolo.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)