Se face că eram la un restaurant de cartier mai central noi doi, insoțiți de două cupoane. Înfometați fiind, după o zi obișnuită de lucru, pășim grabnici în restaurant. Noi și cupoanele, care au ramas la intrare, în mana ospătarului. Noi ne-am dus catre masa, ne-am echipat si am inceput discret să salivăm în așteptarea mâncarii. Nu a durat mult și ne-au au adus meniurile. Aici se termină povestea celor doi înfometați...
și începe povestea unei familii separate cu doi copii minori. Erau cu parintele de gen masculin. Le scosese la restaurant prin intermediul cupoanelor, numai ca fetele nu trebuiau sa afle asta. S-a fâstâcit părintele mult, le-a dat meniul fetelor, le-a arătat convingator ce să comande, le-a aratat și porțiile noastre la modul admirativ. Fetele au acceptat. Așa că toti trei s-au pricopsit cu aceleași feluri de mancare. Fetele ar fi vrut si desert, dar părintele văzuse prețurile. Își făcuse un plan si pentru asta. Si le-a convins. La partea cu setea nu a mai putut schimba registrul - și a făcut sacrificiul. De fapt, pentru această familie chiar și cupoanele au fost un sacrificiu, doar că efortul financiar a fost mai mic. Ceea ce pentru noi era ceva simplu, uzual, banal, o masă în oraș, pentru ei era un eveniment cu o aură specială, la care participau respectuoși sau uneori intimidați. L-am admirat pe om pentru tot efortul depus pe parcursul cinei la restaurant. S-a străduit mult să realizeze 3-4 conversații de câte 2-3 replici. Dar nu pentru ca ar fi fost o problema cu el sau cu fetele, era o problema cu intreaga parte de comunicare dintre ei - el vorbea mai mult singur, fetele de asemenea mai mult în lumea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu