Credinta ne da directie atunci cand suntem dezorientati.
Biserica are intotdeauna slujitori care sa te asculte, sa te indrume si sa te ajute sa iti gasesti linistea, cel putin pentru moment.
Ne rugam Lui pentru lucruri importante sau pur si simplu cotidiene. Cerem sprijin sa depasim cele mai mici sau cele mai mari obstacole.
Religia ne invata sa fim mai buni unii cu altii, sa iertam mai usor, sa nu purtam invidie, sa nu jignim... Pentru cei mai multi asa zisi credinciosi aceste imperative raman la stadiul de "asa nu" teoretic, caci practic eu am intalnit mai mult la manastiri oameni care sa se comporte exemplar.
Ce mi se pare mai trist este existenta falsilor profeti, a credinciosilor spoiti. Ne dam credinciosi, practicam religia, tinem posturile oricate ar fi, ne rugam ori de cate ori se impune, dar sufletul e plin de cele lumesti. Iar cele lumesti nu au cum sa convietuiasca in armonie cu cele impuse de religie. Si oare ei nu sunt constienti de asta?
Si atunci de ce sa pretinzi ca esti religios daca sufletul iti este umplut de ura, invidie, vanitate si multe altele nedemne pentru un credincios?
Degeaba te lauzi ca postesti, mergi la biserica duminica de duminica sau cu ocazia fiecarei sarbatori religioase, eventual iti invelesti capul cu batic, caci sufletul invadat de ura, invidie si ipocrizie nu o sa te ajute sa te mantuiesti.
In fapt, esti mai necredincios/necredincioasa decat un ateu care isi exprima neincrederea in existenta Lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu